Alte lumi
16 Mar 2009 2 comentarii
in Personal, Turism romanesc Etichete:bicicleta, cactus, cer, Cluj, floare mov, foisor, hamac, liniste, loc linistit, pisica, plimbare, rau, sat, senin, sunete, viitor.
Am fost în lumi “dărăpănate”. În lumi distruse de o civilizaţie mult aşteptată, cu consecinţe nedorite. Civilizaţie ce a smuls valorile acelor lumi şi au favorizat un urbanism excesiv. Amprenta pusă pe acele lumi e una negativă. Mai mult decât distrugere nu a mai fost adus nimic nou.
Mă fascinează liniştea. Mi-ar plăcea să nu mai fiu nevoită să ascult zgomotul putred şi mucegăit al Clujului. Clujul s-a transformat într-un haos al constucţiilor făcute fără cap, într-o metropolă wannabe, care pune accent pe cantitate şi nu pe calitate. Un oraş în care un parc este un element inutil. Partener ideal pentru o aventură de câteva zile, însă incapabil să ofere o stabilitate pentru individ din multe puncte de vedere. Clujul te îndeamnă singur la trădare, la a căuta altceva mai liniştit.
Sunt zile în care mi-ar plăcea să locuiesc într-un loc mai liniştit.
Să mă plimb seara cu bicicleta pe poteci nepietruite. Să respir o dimineaţă proaspătă şi parfumată. Să am o grădină plină de flori mov şi cactuşi (noua mea pasiune). Să iau prânzul într-un foişor, la picioare o pisică leneşă, neapărat neagră…sau albă?
Să, să, să….
Atâtea lucruri, atât de mici şi atât de importante. Uităm sunete, descoperim gălăgii.
Sunt curioasă cum va arăta lumea viitorului. Cădem dintr-o extremă în alta.
Şi ajungem toţi să uităm de unde am plecat şi să ajungem unde nu ne-am fi dorit vreodată, sau poate unde sufletul nostru nu şi-ar fi dorit vreodată să ajungă?
Multe întrebări, puţine răspunsuri.
Ce căutăm şi ce găsim?
Ştim?
Home sweet home
09 Mar 2009 4 comentarii
in Personal, Turism romanesc Etichete:acasa, amintiri, casa, cer, deal, incursiune, inimă, loc, lume, natura, oameni, oras, parte, prietenie, rau, studentie, suflet, timp, vale
Unde e acasă?
În primul an de studenţie nu-mi găseam locul. Probabil e problema oricărui student ajuns altundeva decât în oraşul său. Mai mult decât problemă, e nevoia de apartenenţă la un loc. Nevoia de a simţi pentru un loc sentimente de casă.
În timp totul se rezolvă.
Casa ta e acolo unde ţi-e inima, iar pentru cei cu mult spaţiu în suflet, casa poate fi în mai multe locuri.
În weekend am făcut o mică incursiune prin amintiri şi am descoperit multe “acase” ale mele de-a lungul timpului.
Am un “acasă” variat, am multe locuri unde am lăsat o parte din mine şi multe locuri unde am oameni care mă aşteaptă.
Şi atunci când oamenii dispar, totuşi rămâne un loc, un cer, o vale, un aer.
Existenţiala zilei de azi-existenţa zilei de azi
21 Feb 2009 Scrie un comentariu
in Personal Etichete:a vrea, azi, bun, existenta, gandurile mele, impacare, inimă, poveste, rau, sunt, trasaturi, trebuie, zambet
Existenţiala zilei de azi. Sau existenţa zilei de azi.
A fi sau a nu fi.
Ce eşti şi ce nu eşti? Şi cum îţi dai seama că ceea ce eşti e ceea ce trebuie să fi. Trebuie, nu vrei, pentru că e evident că dacă vrei să fii eşti.
Ce e bine, ce e rău, numai fiecare poate decide pentru propria persoană. Nu ai de ce să spui de mine că nu sunt ceea ce trebuie sau vreau să fiu.
Acum, mai greu e să mulţumeşti pe ceilalţi. De ce ai face-o? Ca să fii împăcat cu tine? Ca să nu ai bătăi de cap? Probabil ambele.
În fiecare poveste există personaje principale. În povestea mea sunt eu şi în a ta eşti tu. Evident. Poveştile se mai şi întrepătrund una cu cealaltă, un personaj preia trăsăturile altuia şi invers şi astfel ia naştere o singură poveste, un singur personaj.
Ce sunt eu? Cineva cu o poveste, aşa cum eşti şi tu. Povestea mea e în fiecare zi o poveste veselă, chiar şi atunci când nu e nimic de râs. Pentru că atunci când mi-am dat seama că am o poveste i-am făcut botezul. Şi la botez i-am chemat doar ursitoare vesele, care să îi dea poveştii mele motive de a zâmbi mereu.
Nu ştiu pe câţi am convins să fie aşa. Nu ştiu dacă tu zâmbeşti acum, însă îmi dau toată silinţa să transfer ce am. Să fracţionez şi să transfer, ca să-mi rămână şi mie o bucăţică măcar. Şi apropo, dacă te întrebai, nu doar că se transmite starea asta, ci se şi multipilă, cu cât dai mai mult. Aşa că nu îmi fac griji că rămân doar cu bucăţica aia mică, pentru că ea creşte constant. Cu fiecare nouă dimineaţă, cu fiecare nouă rază de soare, chiar şi cu cele ascunse printre nori.
Iar atunci când soarele nu va mai străluci, voi găsi alte motive pentru a zâmbi. Un balaur de exemplu, care nu mai are povestea lui pentru că a unit-o cu o altă poveste şi acum e doar una.
Sunt sau nu sunt ceea ce ar trebui să fiu? Cred că da. Pentru că asta e lumea mea. Şi în lumea mea nu poţi intra decât dacă aduci ceva bun. Când o să ajung să mă îndoiesc de lucrurile în care cred, când o să ajung să nu mai am în ce crede, atunci va fi nasol. Însă nu ştiu dacă e cazul. Şi sper că nu.
Aşa că, dacă faci parte din lumea mea, chiar şi doar citind gândurile care pretind că sunt ale mele, să te bucuri, consider că mi-ai adus ceva bun şi de aceea eşti aici.
Bumerang
23 Ian 2009 Un comentariu
in Personal, Vorbe Mari Etichete:bumerang, bunatate, fapte, lectura, om, rau, rele, roata morii, roz, suflet, timp pretios, univers, what goes around comes around
Revin cu porţia de lectură.
Am avut inspiraţie, însă nu am avut timp să postez. Timpul ăsta preţios mi-este mâncat de şcoală. Bine că e bine când se termină totul (repetitiv, cu bine 
).
Am multe de analizat azi. Încă nu încep cu politica pentru că mi se ştie părerea şi încă nu e cazul să vă politizez.
What goes around comes around.
E ciudat cum viaţa asta are efect de bumerang. Nu viaţa cât faptele noastre. Şi în mare parte lucrurile negative ni se întorc. Nu e vorba de mine în postarea asta. Oricum impresia care o avem fiecare despre propria persoană e una subiectivă, însă nu mă consider “partea negativă” a universului, nici victimă. Bun, în ideea în care tot ni se întoarce, văd mulţi “oameni” trişti, cu multe probleme. De ordin psihic, material, sentimental sau alte cele…
Prima şi prima dată trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva e vreo problemă cu fiecare. Răul atrage rău. Asta dacă nu cumva cineva se crede omul care trebuie să-şi poarte crucea pe acest pământ. Martiri.
Nu, martirii în general sunt oameni sfinţi. Aceia îşi poartă crucea.
Geniul meu malefic creează. Aşa voi fi percepută, ştiu.
Şi totuşi, viaţa mea continuă să fie roz. În nuanţe. Roz închis, roz deschis, dar rămâne roz.
Suntem oameni răi dacă simţim câteodată că ni se face de sus dreptate? Nu cred. Asta nu înseamnă nici că mă bucur, nici că sunt indiferentă. Sunt doar un observator, bucuros că a scăpat dintr-un cerc vicios.
Să aveţi o zi sau seară liniştită! Pe mâine, cu siguranţă!
Oficial-neoficial îmi merge bine.
Părem a fi ceea ce credem că suntem.
Mi-a şoptit o păsărică, aşa, câte una alta despre anumiţi “fani” ai mei nedeclaraţi. Mulţumesc. Mă bucur că stârnesc cel puţin curiozităţi de clickuri pe blog, dacă nu chiar dispute şi interminabile discuţii în care sunt centrul atenţiei. Ce trişti sunt unii!
