Never stop!

E greu sa scrii când simţi că nu mai ai despre ce. Aş fi scris despre lumea mea, despre viaţa mea, despre stele şi îngeraşi, porumbei şi fluturaşi. Însă realitatea le face să se spulbere toate în mai puţin de o secundă.
Cred în continuare în vise, doar că … e greu să încerci să fii mereu zâmbitor într-o lume care are spatele întors.
Singurătatea te poate omorî. Singurătatea omoară tot ce e mai frumos din tine, te căleşte şi te pregăteşte să fii un robot băgat în priză, cu gesturi mecanice şi idealuri pre-stabilite de programator.
Nu am căutat niciodată alinierea la idealuri comune. Am căutat să fiu eu, cu idealurile mele, visele mele şi speranţele mele. Când ziceam că sunt toate într-un acvariu nu glumeam. Şi le mâncam şi le respiram. Că oricum erau regenerabile, mereu apărea o nouă “to do list”.
În general sticla se sparge.
Nu şi a mea. Acvariul nostru e făcut din altceva. Momentan se consumă visele şi nu se fabrică altele.
Însă, niciodată nu voi fi omul care caută “potrivitul”: viaţa potrivită, persoana potrivită, gesturile potrivite.
Eu SUNT omul care a căutat “jumătatea”: jumătatea de viaţă care îmi lipsea, jumătatea de suflet, jumătatea care completează întregul.
A renunţa la viaţă nu e o opţiune. A o găsi când o credeai pierdută este.

Doare, nu e uşor să construieşti singur. Doare şi e al naibii de greu. Însă câtă vreme auzi lângă ureche un suflet care bate lângă tine, găseşti şi materiale şi fundaţie şi tot.
Până la urmă poate rezulta ceva puternic şi din mâinile mele.

Pentru că pot! :) Şi mi-a şoptit un balaur că visele devin realitate…

Ne mărităm?

Sunt atâtea lucruri în care nu cred..poate prea multe.
Astăzi povesteam cu o prietenă, ştiu eu cine, despre un anumit subiect. Un subiect pe care eu personal îl consider o inutilitate ce s-a întins pe 2 milenii.

Am stat să analizez o problemă, ca să nu jignesc pe nimeni probabil că voi încerca să fiu cât mai discretă.
Problemă: căsătoria. Particularitatea problemei: căsătoriile timpurii.
Particularitatea problemei m-a făcut să mă gândesc mai bine la problema în sine.
Toată lumea se căsătoreşte. Şi toata lumea merge la nunţi. Şi..toată lumea dă cinste.
E o modalitate de a face bani, într-adevăr. Dar de ce merge omul la nunta nepoatei cumnatei mătuşii Lulu care e vecină de scară cu sora omului??
De ce am vrea să ne chemăm la nuntă tot blocul, tot oraşul, toate neamurile de gradul 100??

Pornind de la ideile astea, am început să nu găsesc niciun sens. Spune-mi tu mie daca ştii mai bine, care e sensul căsătoriei. În afară de “aşa e bine”.

De ce e bine aşa?
Nu putem fi fericiţi decât cu nişte acte şi o verighetă?
Nu putem avea copii decât dacă suntem căsătoriţi?
Nu putem lua un apartament decât dacă ne cheamă pe amândoi la fel?

Mda.
Şi mi-am întrebat şi prietena ce părere are. Despre acest subiect.
Nu a găsit nicio explicaţie pentru căsătorie.
Te mai întreb şi pe tine la ce ne mărităm.

Eu mă simt perfect capabilă să iubesc şi nu sunt măritată. Sunt aptă şi pentru a face copii. Aş putea să-mi iau şi apartament şi să mă cheme tot…aşa cum mă cheamă.
Poate că nu am încă spiritul nunţii şi într-o noapte îmi va da o zână cu bagheta în cap şi mă voi trezi şi voi vrea să mă mărit.

Dar zânele nu există. Sau mai bine zis, ştiu o singură zână şi aia n-o să-şi dea singură în cap.
În cel mai bun caz, o să-mi fac nunta în vârf de munte, singură.

Iubirea sub tomograf

Zilele trecute am citit şocată un aşa zis studiu.
Iubirea sălăşluieşte în creier şi durează în medie 12-17 luni.
Acest lucru a fost constatat cu ajutorul tomografului şi a câtorva subiecţi îndrăgostiţi.

Nu am putut citi tot articolul, însă ideea principală surprinsă nu mă lasă rece. Câţi dintre noi gândim aşa, şi mai ales ce ne face să gandim aşa?

Trăim într-o lume a disecţiilor pe sentimente.

De unde a venit ideea de a analiza cu tomograful creierul în căutarea sentimentelor? Şi mai ales de ce? Cu ce ne ajută analiza sentimentelor şi stabilirea duratei lor în timp?

Analizând, pierdem capacitatea de a simţi. Sinteza şi analiza scot firea raţională din om. Sentimentele apelează la suflet…sau nu?
Iar cel ce crede în aceste tipare cum se numeşte? Aş îndrazni să etichetez. Aş îndrazni să-l cataloghez drept un om care este incapabil să respire iubirea.
Însă modernismul a scos acest om din fiecare. Şi tot mai mult uităm să respirăm.
Nu văd sensul acestui studiu, însă mă simt profund revoltată la citirea sa. Iubirea sub tomograf? În curând ne vom diseca în căutarea durerii? Sau care poate fi continuarea?…

Iubirea nu dispare. Iubirea se transformă. Iubirea nu trăieşte în creier, ea este peste tot.

Căutăm să fim deosebiţi, căutăm să ieşim în evidenţă cu tot felul de veleităţi sărite de pe fix.

Stai o secundă. Respiră. Trăieşte. Şi iubeşte. Şi ai să vezi că nimic din ce e în tine şi în sufletul tău nu dispare.

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste :)

Mă binedispune. Poate e una din cele mai frumoase melodii care le-am ascultat în ultima vreme. Aş vrea să comentez mai multe, dar poate versurile spun tot.

Piesă, versuri, melodie…superbe!

Primăvara începe cu tine!
Abia aştept razele alea multe şi calde. :D
Se spune că buna-dispoziţie te lasă fără inspiraţie. Mai contează?
Un soare mare şi vesel pe mâine!

Ceva frumos

Fără comentarii.
Pur si simplu superb. Piesa, versurile, mesajul, tot!

Prietenie?!

1021-027-16-1098

Prietenia unui om deştept e mai de preţ decât prietenia tuturor proştilor. Democrit

Reţin că citisem odată despre un prieten adevărat. Un prieten adevărat este acela care îţi răspune la telefon în miezul nopţii dispus să te ajute…un prieten adevărat e acela care te întreabă ce faci şi aşteaptă şi răspunsul.
Ne cizelăm cu timpul în această căutare de prieteni adevăraţi. Pădurea e plină e uscăciuni şi mereu aceste uscăciuni dau impresia de copaci mari şi tineri şi vânjoşi.
Am trecut şi eu prin diverse experienţe care te pălmuiesc şi te fac să te trezeşti la realitate.
Iar acum, după trezire, vine Buna Dimineaţa.
Zâmbesc la gândul că nu am mulţi dar am ce e mai bun. Zâmbesc că nu sunt singură. Şi vai de cel ce e singur în marea asta haotică.

Un prieten adevărat te face mereu să progresezi, să vrei mai mult de la tine, de la el şi de la lume. Amintirile pe care le aveţi te fac mereu să zâmbeşti şi să-ţi aduci aminte de darul împărtăşit.

Sunt cam melancolică, ştiu! Şi poate scopul acestei postări era să îţi mulţumesc ţie că eşti aici pentru mine, că îmi iubeşti defectele şi că mă suporţi cu bune şi cu rele. :)

Un om nu poate trăi singur. Dar nici prost însoţit. Suntem obligaţi prin natura firii să ne împărtăşim sentimentele, să avem un umăr acolo lângă umărul nostru.

:)

A scoate prietenia din viaţă e ca şi cum am scoate soarele din lume. Cicero

Ce rost are să avem un vin bun dacă nu avem cu cine să-l împărţim?
Ce rost are succesul unei realizări dacă nu avem cui să-l împărtăşim?

Sună puţin egoist pentru că mereu ne gândim la nevoile noastre şi la cineva care să fie acolo pentru a ne satisface aceste nevoi (de comunicare) :P .
Însă aşa e firea noastră şi la fel cum cineva poate fi umărul pe care plângem, noi putem fi pentru acel cineva umărul pe care va plânge. Reciprocitate.

Trăiţi clipa şi smulgeţi un minuţel din ea pentru a mulţumi cuiva că există!

animal-friends1

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.