Va fi bine! :)
19 Mar 2012 Scrie un comentariu
Cand spui ca “va fi bine”, nu inseamna neaparat ca acum e bine. Chiar deloc nu inseamna asta.
Inseamna ca esti capabil sa iti canalizezi toata energia pozitiva in a te indrepta catre acel bine. Ce inseamna binele, numai tu poti stii.
Evaluarea binelui se face in mod normal faptic, si cu foaia, si cu stiloul. Insa binele te ridica, zic eu mereu asta. Binele din punctul meu de vedere este orice te face sa te indrepti spre ceva ce e deasupra prezentului tau. Sa iti doresti mereu mai mult, duce catre perfectionarea de sine. Care la fel, tine numai si numai de Universul tau personal.
E bine sa speri ca maine va fi soare, si pasarelele vor canta, insa ideal e sa simti azi razele de soare si sa auzi ciripitul. (nu ma refer la cel din capul tau). Timpul nu sta niciodata in loc sa ne facem bine, nu asteapta. El trece, mai mult zboara. Cat de tare ar fi sa se opreasca mereu, sa ne cocoloseasca pe fiecare in parte, sa ne intrebe de sanatate, si apoi sa schimbe cursul si firul lucrurilor, astfel incat sa fim noi bine!
Hai sa ne conducem caruta! 
Eu zic ca sunt in stare sa transform “mainele de astazi” in “astazi si atat”.
Numb
03 Feb 2011 3 comentarii
in Personal Etichete:lucruri, nastere, nimic, placere, revenire, welcome
Am uitat cum să scriu. Am uitat literele şi sensurile.
Dar ceva ce odată ai cunoscut nu ai cum sa uiţi de tot.
Azi am simţit iar că trebuie să fac ceva, mi-am amintit cât de mult îmi plăcea, cât de bine mă simţeam. Şi ştiu şi cum m-am pierdut.
Însă eu sunt aceeaşi, care mereu mai am ceva de spus – vorba aia, am gura mare
O să-mi reamintesc încet de ce scriam şi mai ales ce scriam. Pentru că a fost un lucru care îl făceam cu plăcere.
Şi azi încep să fac iar toate lucrurile acelea şi o să-mi placă iar.
So this is just a welcome back, de data asta ROZ pe bune.
Cântec fără rost
16 Feb 2010 Scrie un comentariu
in Personal, Vorbe Mari Etichete:adio, cantec, durere, fara rost, film, prost, suferinta, terminat
Liniştea mi-am pierdut-o demult. Era iarnă, iarna asta.
Deciziile dor.
Cine nu ne lasă să fim fericiţi? Ai simţit vreodată că se întâmplă lucruri mai presus de tine?
” .. aş vrea să scriu ceva frumos, dar e un cântec fără rost..pentru noi…filmul s-a terminat”
E ceva apăsător în aer, ceva ce nu mă lasă să mai fiu eu. Am trăit o perioadă în care aveam tot ce mi-am dorit vreodată. Acum nu mai trăiesc.
“nimeni nu m-a strâns în braţe ieri….cred că am adunat vreo”…doar 14 ieri
?
10 Feb 2010 Scrie un comentariu
in Personal Etichete:durere, inimă, lacrimi, rupt, sânge, suferinta, suspin
Et si tu n'existais pas….
Bate. Şi se aude destul de bine atunci când e linişte. Dar ce mecanism o face să funcţioneze când e ruptă în mii şi mii de bucăţi? Prin ce minune, toate cele 1000 cuţite încă nu au făcut-o să se oprească? Dacă s-ar opri nu ar mai durea. Dar atunci aş mai putea spera?
Nu mi-am dat seama niciodată ce înseamnă cu adevărat să fie „greu”. Nu am gustat niciodată lacrimi, dar acum am învăţat cât de amare şi sărate sunt.
O viaţă destrămată, un cearceaf albastru în care nu sunt eu acum. Un mare gol, un zbierăt surd, o minte goală.
Cât de sus e Dumnezeu? De acolo nu se mai vede ce se întâmplă în lumea asta?
Eu chiar cred că vede, însă ia decizii pe care eu nu le înţeleg.
Răman fără aer, obrajii mi se udă de lacrimi, tremur, mă uit în stânga şi în dreapta, iar cel pe care îl caut nu e acolo. E departe.
O răsuflare uitată pe o pernă roz cu inimioare, un „te iubesc” şoptit încet, o sărutare dulce…în spate nu mai e nimic totuşi.
Câteodată nu mai doare pentru că o minte răvăşită nu mai simte. Însă nu pot să mă hrănesc cu anxietate.
Am visat mereu la o lume perfectă, lumea pe care o aveam. La ce să mai visez acum? O zi bună începe cu un cântecel pentru peştişori. Însă el a uitat. Şi nu mai poate. În aşteptarea unei zile bune, faci orice! Zâmbeşti la amintiri, încerci să cauţi un viitor, trăieşti un coşmar.
Cu o palmă nu se trezeşte nimeni.
Fiecare zi e mai grea. Deşi se spune că timpul le vindecă pe toate. Nu face asta. El doar trece. Starea rămâne. În fiecare dimineaţă cineva îşi doreşte să se trezească. La fel cum în fiecare seară îşi doreşte să adoarmă.
Nici nu mă trezesc, nici nu adorm.
Never stop!
09 Feb 2010 3 comentarii
in Personal Etichete:acvariu, dorinta, idealuri, iubire, pestisor, puternic, speranta, vise
E greu sa scrii când simţi că nu mai ai despre ce. Aş fi scris despre lumea mea, despre viaţa mea, despre stele şi îngeraşi, porumbei şi fluturaşi. Însă realitatea le face să se spulbere toate în mai puţin de o secundă.
Cred în continuare în vise, doar că … e greu să încerci să fii mereu zâmbitor într-o lume care are spatele întors.
Singurătatea te poate omorî. Singurătatea omoară tot ce e mai frumos din tine, te căleşte şi te pregăteşte să fii un robot băgat în priză, cu gesturi mecanice şi idealuri pre-stabilite de programator.
Nu am căutat niciodată alinierea la idealuri comune. Am căutat să fiu eu, cu idealurile mele, visele mele şi speranţele mele. Când ziceam că sunt toate într-un acvariu nu glumeam. Şi le mâncam şi le respiram. Că oricum erau regenerabile, mereu apărea o nouă “to do list”.
În general sticla se sparge.
Nu şi a mea. Acvariul nostru e făcut din altceva. Momentan se consumă visele şi nu se fabrică altele.
Însă, niciodată nu voi fi omul care caută “potrivitul”: viaţa potrivită, persoana potrivită, gesturile potrivite.
Eu SUNT omul care a căutat “jumătatea”: jumătatea de viaţă care îmi lipsea, jumătatea de suflet, jumătatea care completează întregul.
A renunţa la viaţă nu e o opţiune. A o găsi când o credeai pierdută este.
Doare, nu e uşor să construieşti singur. Doare şi e al naibii de greu. Însă câtă vreme auzi lângă ureche un suflet care bate lângă tine, găseşti şi materiale şi fundaţie şi tot.
Până la urmă poate rezulta ceva puternic şi din mâinile mele.
Pentru că pot! Şi mi-a şoptit un balaur că visele devin realitate…
Altceva..
21 Dec 2009 4 comentarii
in Personal
Cand ai nevoie de mai mult aer? Atunci când visezi la ceva ce nu există sau atunci când trăieşti ceva ce ai?
Visez. Şi mi-ar plăcea să trăiesc visul.
Sunt oameni care te fac să zâmbeşti, oameni care te fac să plângi, oameni care te fac să trăieşti. Ultimii aş vrea să-i am mereu pe lângă mine.
În închipuirile mele eu sunt altfel, tu eşti altfel, totul e altceva.
Ziceam că lumea e aşa cum o faci să fie. Ştiu că există ceva ce tinde spre ideal, însă mai există şi pietre pe drumul pe care ţi-l doreşti. Iar când pe pietre le doare să fie mişcate, din altruism le laşi acolo.
Visez în schimb. Vreau să rămânem aşa. Mi-era dor de aşa ceva.
15 Dec 2009 Un comentariu
in Personal
Sunt tristă. Cu adevărat tristă.
Unde merg cei care trăiesc o viaţă pentru alţii? Unde merge un suflet care a stat lângă tine mereu şi te-a iubit necondiţionat?
Azi a plecat cineva drag. Încă cineva.
Numai că un cineva foarte special, care nu a putut să se descurce singur şi a avut mereu nevoie de noi. De mine, de mama, de tata, de Dragoş, de Lidia, Bil, Horaţiu, însă mai ales de buni şi bunicu.
A fost un lucru normal şi trist. Un lucru foarte trist. Nu pot să plâng pentru că mă aşteptam. Şi totuşi am plâns.
Când era mică era o mogâldeaţă care ne mânca mâinile şi părul şi hainele. Şi fugea ca o distrusă sau ca un distrus, niciodată nu am înţeles exact ce gen are. Fugea prin curte, făcea ture. Ne-a învăţat ce înseamnă să facem ture.
Nu am mai văzut decât recent pe cineva care să se bucure aşa de mult ca ea când ne vedea.
Iar odată când eram mai mică, am suferit o mare dezamăgire. Preotul ne-a spus că animalele nu merg în Rai sau în Iad pentru că nu au suflet. Mereu mi-a fost frică.
Aseară oricum am avut coşmar. Duminică la fel.
Acum sunt doar tristă şi mi-e frig.
O să rămână doar o curte goală. Şi o căsuţă goală. Căsuţa pe care scrie Lisa.
M-am gândit de multe ori că am fost egoişti cât am fost copii: am iubit-o mult cât era mică şi apoi am început să uităm. Nu de tot. Însă uitarea e uitare…
Şi uite cât de repede şi efemer au trecut 15 ani. Nimic nu durează. Dar cum mai merg eu acum într-o curte goală, care odată era plină, cum mai merg dacă pentru a 2a oară nu mi-am luat rămas bun când trebuia? Pentru că nu am învăţat.
Mă aşteptam. Şi aş fi putut să nu plâng. Însă am plâns. Dar nu par tristă. Nu atât cât sunt.
Azi a nins. Şi nu ştiu dacă a mai văzut.
15 Dec 2009 Scrie un comentariu
in Vorbe Mari Etichete:liniste
Linişte. O linişte de mormânt. O linişte ciudată ce nelinişteşte.
Prea linişte!
Prevăd ceva. Prevăd liniştea de dinaintea furtunii…
Bradul demo
12 Dec 2009 Scrie un comentariu
in Personal Etichete:albastru, aplauze, atmosfera de Craciun, banda adeziva, baza, bomboane pom, brad, capac, carton, colorat, con, folie carton, miros brad, staniol
Înainte de “the real one”, am încălzit atmosfera cu un surogat. Asta ca să ne pregătim să simţim spiritul. Ideea e furată, rezultatul îmi place.
Little things make my world.
Cum se face?
Necesar: o folie colorată de carton subţire, 2 pungi bomboane de pom, bandă dublă adezivă, folie alimentară staniol, un capac sau o chestie care nu vă mai este folositoare.
Se încearcă formarea unui con. Se enervează persoana care încearcă dacă forma nu iese. Se ia decizia tăierii bazei pentru o stabilitate aparentă a corpului nou format.
Se aplică aleator bandă dublă adezivă pe locurile unde vrei să pui bomboanele. Lipeşti bomboanele.
Se ia corpul de care nu mai ai nevoie şi se îmbracă în staniol, cu un capăt mai ascuţit pentru ca să fixezi vârful bradului.
Se crează o atmosferă cu lumânărele şi se admiră creaţia.
Mulţumim pentru aplauze!
Răspundere
11 Dec 2009 Scrie un comentariu
in Vorbe Mari
Pot să îmi asum răspunderea pentru ce spun aici. Şi o pot face cu capul sus.
Problema este alta. Tu poţi să stai cu capul sus şi poţi susţine orice spui? Poate da. Însă o poţi face doar ca o exprimare a unei păreri, sau o faci ca o insultă adusă nu neapărat oamenilor, ci Celui care e mai presus?
Nu mai aprob comentarii care conţin înjurături, insulte, jigniri.
Şi voi o să citiţi în continuare chiar dacă nu mai aprob orice. Fără comentarii. Că până la urmă încă încurajez exprimarea părerilor.
Cer numai BUN SIMŢ. Bun simţ în păreri.
Eu nu vă pot educa, educaţia trebuia primită până acum.
Regulile eu le fac. Aici.
