?
10 Feb 2010 Lasă un comentariu
in Personal Etichete:durere, inimă, lacrimi, rupt, sânge, suferinta, suspin
Et si tu n'existais pas….
Bate. Şi se aude destul de bine atunci când e linişte. Dar ce mecanism o face să funcţioneze când e ruptă în mii şi mii de bucăţi? Prin ce minune, toate cele 1000 cuţite încă nu au făcut-o să se oprească? Dacă s-ar opri nu ar mai durea. Dar atunci aş mai putea spera?
Nu mi-am dat seama niciodată ce înseamnă cu adevărat să fie „greu”. Nu am gustat niciodată lacrimi, dar acum am învăţat cât de amare şi sărate sunt.
O viaţă destrămată, un cearceaf albastru în care nu sunt eu acum. Un mare gol, un zbierăt surd, o minte goală.
Cât de sus e Dumnezeu? De acolo nu se mai vede ce se întâmplă în lumea asta?
Eu chiar cred că vede, însă ia decizii pe care eu nu le înţeleg.
Răman fără aer, obrajii mi se udă de lacrimi, tremur, mă uit în stânga şi în dreapta, iar cel pe care îl caut nu e acolo. E departe.
O răsuflare uitată pe o pernă roz cu inimioare, un „te iubesc” şoptit încet, o sărutare dulce…în spate nu mai e nimic totuşi.
Câteodată nu mai doare pentru că o minte răvăşită nu mai simte. Însă nu pot să mă hrănesc cu anxietate.
Am visat mereu la o lume perfectă, lumea pe care o aveam. La ce să mai visez acum? O zi bună începe cu un cântecel pentru peştişori. Însă el a uitat. Şi nu mai poate. În aşteptarea unei zile bune, faci orice! Zâmbeşti la amintiri, încerci să cauţi un viitor, trăieşti un coşmar.
Cu o palmă nu se trezeşte nimeni.
Fiecare zi e mai grea. Deşi se spune că timpul le vindecă pe toate. Nu face asta. El doar trece. Starea rămâne. În fiecare dimineaţă cineva îşi doreşte să se trezească. La fel cum în fiecare seară îşi doreşte să adoarmă.
Nici nu mă trezesc, nici nu adorm.
