Cântec fără rost
16 Feb 2010 Scrie un comentariu
in Personal, Vorbe Mari Etichete:adio, cantec, durere, fara rost, film, prost, suferinta, terminat
Liniştea mi-am pierdut-o demult. Era iarnă, iarna asta.
Deciziile dor.
Cine nu ne lasă să fim fericiţi? Ai simţit vreodată că se întâmplă lucruri mai presus de tine?
” .. aş vrea să scriu ceva frumos, dar e un cântec fără rost..pentru noi…filmul s-a terminat”
E ceva apăsător în aer, ceva ce nu mă lasă să mai fiu eu. Am trăit o perioadă în care aveam tot ce mi-am dorit vreodată. Acum nu mai trăiesc.
“nimeni nu m-a strâns în braţe ieri….cred că am adunat vreo”…doar 14 ieri
?
10 Feb 2010 Scrie un comentariu
in Personal Etichete:durere, inimă, lacrimi, rupt, sânge, suferinta, suspin
Et si tu n'existais pas….
Bate. Şi se aude destul de bine atunci când e linişte. Dar ce mecanism o face să funcţioneze când e ruptă în mii şi mii de bucăţi? Prin ce minune, toate cele 1000 cuţite încă nu au făcut-o să se oprească? Dacă s-ar opri nu ar mai durea. Dar atunci aş mai putea spera?
Nu mi-am dat seama niciodată ce înseamnă cu adevărat să fie „greu”. Nu am gustat niciodată lacrimi, dar acum am învăţat cât de amare şi sărate sunt.
O viaţă destrămată, un cearceaf albastru în care nu sunt eu acum. Un mare gol, un zbierăt surd, o minte goală.
Cât de sus e Dumnezeu? De acolo nu se mai vede ce se întâmplă în lumea asta?
Eu chiar cred că vede, însă ia decizii pe care eu nu le înţeleg.
Răman fără aer, obrajii mi se udă de lacrimi, tremur, mă uit în stânga şi în dreapta, iar cel pe care îl caut nu e acolo. E departe.
O răsuflare uitată pe o pernă roz cu inimioare, un „te iubesc” şoptit încet, o sărutare dulce…în spate nu mai e nimic totuşi.
Câteodată nu mai doare pentru că o minte răvăşită nu mai simte. Însă nu pot să mă hrănesc cu anxietate.
Am visat mereu la o lume perfectă, lumea pe care o aveam. La ce să mai visez acum? O zi bună începe cu un cântecel pentru peştişori. Însă el a uitat. Şi nu mai poate. În aşteptarea unei zile bune, faci orice! Zâmbeşti la amintiri, încerci să cauţi un viitor, trăieşti un coşmar.
Cu o palmă nu se trezeşte nimeni.
Fiecare zi e mai grea. Deşi se spune că timpul le vindecă pe toate. Nu face asta. El doar trece. Starea rămâne. În fiecare dimineaţă cineva îşi doreşte să se trezească. La fel cum în fiecare seară îşi doreşte să adoarmă.
Nici nu mă trezesc, nici nu adorm.
Never stop!
09 Feb 2010 3 comentarii
in Personal Etichete:acvariu, dorinta, idealuri, iubire, pestisor, puternic, speranta, vise
E greu sa scrii când simţi că nu mai ai despre ce. Aş fi scris despre lumea mea, despre viaţa mea, despre stele şi îngeraşi, porumbei şi fluturaşi. Însă realitatea le face să se spulbere toate în mai puţin de o secundă.
Cred în continuare în vise, doar că … e greu să încerci să fii mereu zâmbitor într-o lume care are spatele întors.
Singurătatea te poate omorî. Singurătatea omoară tot ce e mai frumos din tine, te căleşte şi te pregăteşte să fii un robot băgat în priză, cu gesturi mecanice şi idealuri pre-stabilite de programator.
Nu am căutat niciodată alinierea la idealuri comune. Am căutat să fiu eu, cu idealurile mele, visele mele şi speranţele mele. Când ziceam că sunt toate într-un acvariu nu glumeam. Şi le mâncam şi le respiram. Că oricum erau regenerabile, mereu apărea o nouă “to do list”.
În general sticla se sparge.
Nu şi a mea. Acvariul nostru e făcut din altceva. Momentan se consumă visele şi nu se fabrică altele.
Însă, niciodată nu voi fi omul care caută “potrivitul”: viaţa potrivită, persoana potrivită, gesturile potrivite.
Eu SUNT omul care a căutat “jumătatea”: jumătatea de viaţă care îmi lipsea, jumătatea de suflet, jumătatea care completează întregul.
A renunţa la viaţă nu e o opţiune. A o găsi când o credeai pierdută este.
Doare, nu e uşor să construieşti singur. Doare şi e al naibii de greu. Însă câtă vreme auzi lângă ureche un suflet care bate lângă tine, găseşti şi materiale şi fundaţie şi tot.
Până la urmă poate rezulta ceva puternic şi din mâinile mele.
Pentru că pot! Şi mi-a şoptit un balaur că visele devin realitate…
