Zambet roz

Nicio clipă nu are aceeaşi valoare în timp. Niciodată nu va mai fi “ziua de dinaintea aniversării tale”, doar o dată va fi ziua în care te-ai întâlnit cu el, şi nu se va mai repeta niciodată seara balului de absolvire.
Momentele trebuie preţuite. Pentru că niciunul nu se repetă în timp. Secundele au trăirea lor, pierderile le scad din valoare.
Oare când vom înţelege că suntem sclavi ai timpului? Tocmai de aceea trebuie să ne slujim pe noi şi nu pe el – într-o relaţie de subordonare trebuie să existe un nesupus. De ce să nu fim nesupuşi?
Dacă pierderea timpului înseamnă pierderea unor momente speciale, de ce să nu profităm la maxim de tot ce putem primi? Carpe diem.
Ultimul 22. Niciodată nu va mai fi alt 22. Cel puţin nu pentru mine. Ultima cafea băută la 22, ultimele cusuri învăţate la 22, ultimele filme văzute la 22. Elogiu pentru 22?
22 mi-a adus mai multe decât aş putea eu să elogiez. 22 m-a scos din perioade negre şi mi-a arătat o nouă faţă a vieţii. 22 mi-a găsit o linişte care nu o găseam la 21.
22 m-a ajutat să termin facultatea şi să simt că am realizat ceva. Cel mai important e zâmbetul. Dacă nu era 22 poate nu era menit să vină şi poate nu zâmbeam atât fără.

Trecutul e trecut, prezentul e prezent, însă, oricând, prezentul poate deveni şi viitor.

În această idee, îmi iau rămas bun de la 22, cu mulţumirile de rigoare. Niciodată nu îmi voi mai lua rămas bun de la 22, acesta este ultimul.